Au fost odată lâng-un sat
Un schit şi un orfelinat.

Călugării din mânăstire
Duceau o viaţă de smerire
Făcând întruna fapte bune
Trăind în post şi rugăciune.

Dar, dincolo, erau copii
Ce se ţineau doar de prostii,
Doar şotii, glume, nebunii.
Era veşnic veselie, tămbălău şi gălăgie.

Zilnic, cam pe la amiază,
În grădina ca o oază
Cu flori multe, minunate
Şi cu păsări colorate,
Prichindeii vin grămadă
Ca s-asculte şi să vadă
Pe-un bătrân călugăr care
Le aduce de mâncare
Tot ce vor mai mult copiii
Din grădina mânăstirii :
Fructe proaspete şi coapte
Şi legume; chiar şi lapte.

Apoi spune basme multe
Iar ei stau să îl asculte.

Şi, în semn de mulţumire,
Merg şi ei la mânăstire,
Să se roage, să se-nchine
Fiindcă ştiu c-aşa e bine.

Şi, dacă tot vor să vină,
Merg s-ajute şi-n grădină
Cu ce poate fiecare.
Asta când nu-i sărbătoare.

Udă pomii, cară apă,
Pun puieţi în câte-o groapă,
Mătură frunze uscate,
Apoi se întind pe spate:
"Vai ce muncă, vai ce chin,
Dar îmi place,-o să mai vin ! "
Spun copiii la plecare
Şi se-ndreaptă spre cărare.

Între ei, doar un  băiat
Cu părul blond, cârlionţat
Era obraznic, tare rău
N-avea prieteni şi mereu
Refuza să facă treabă
Vrând de-ndată să mai spargă
Sau să crape, sau să strice,
Măcar glasul să-l ridice,
Să ţipe la toţi şi toate,
Să se certe cât se poate.

Şi primea pedepse multe
Fiindcă nu voia s-asculte.
 

Într-o dimineaţă caldă,
Preotul veni să-i vadă,
Să le spună o poveste
C-un viteaz cum nu mai este.

Şi-nainte de plecare
Să-ncerce cu fiecare
Să facă ceva aparte :
Să sculpteze, care poate,
Din lemn tare, câte-o cruce,
Să o poata lua şi duce
Între drumuri, la răscruce
Pe care-i cea mai frumoasă.
Oamenii să o privească
Să se-nchine-n drum spre casă.

Toţi copiii, deodată,
Apucară câte-o daltă
Şi câte un lemn mai tare
Şi-ncepu o hărmălaie,
Să se urle, să se strige,
Unul râde, altul plânge
Că şi-a tras una în mână
Sau că-i ia o săptămână
Să refacă ce-a stricat:
"Lemnu'-i prost, că s-a crăpat."

Pe la toţi, cu vorba calmă
Trece moşu' şi-i îndeamnă
Când să  dea încet, când tare,
Dar să aibă şi răbdare.

Trecu ziua jumătate
Până au fost gata toate:
Una mică, alta-naltă,
Una strâmbă, alta spartă.

Stă părintele, priveşte
Şi se-ntreabă, socoteşte :
"Care-i mai frumoasă oare ?
Doamne, prea grea întrebare ! "

Când se uită mai departe,
Pe o buturuga-n spate,
Stătea singur, supărat
Puştiul rău, cârlionţat.

Toţi încep să chicotească
Aşteptând să mai primească
Încă o pedeapsă dură.
Dar, părintele se-ndură
Şi îl iartă fără ceartă,
Făr' să ţipe sau să-mpartă
Palme şi pedepse aspre,
Cum se-ntâmplă-n multe case.

"Fiindcă aţi lucrat cu grabă
Împlinind această treabă,
Dau la toţi câte-o răsplată. "
Zise moşu' către-o fată
Ce sculptase-o cruce mare
Ca un semn de întrebare.

Şi, luându-şi traista-n spate,
Împărţi la toţi şi toate
Mere parfumate, bune,
Iar la unii chiar şi prune.

Terminând cu "meseriasii",
Moşu' îşi îndreaptă paşii
Câtre pustiul rău, din spate,
Întinzându-i trei bucate:
Două mere şi-o plăcintă.

Toţi se uită la ei ţintă
Întrebând de-i cu putinţă:
"Cel rău să ia prăjitura,
N-a muncit, a dat cu gura.
Nu e drept! Se poate, oare,
Să primească de mâncare?
Noi, toţi, am muncit pe rupte
Iar el stă să se înfrupte
Din plăcinta aia bună? "
Şi s-au dus spre moş să-i spună.

"Să ne fie cu iertare,
Vrem să-ţi punem o-ntrebare ..."

"Văd că sunteţi toţi miraţi,
Ştiu ce vreţi să mă-ntrebaţi:
Cum de a primit el mere ?
Ca să dai celui ce cere
Sau celui care-a muncit,
Fireşte-i bine şi cinstit.

Însă, daţi şi celui rău,
Daţi la toţi şi daţi mereu,
Fiindcă mila-i cea mai bună
Iar iertarea-i este mumă ! "

"Ştiu că sunt eu cel mai mic,
Însă nu pricep nimic. "
Zise-un glas mai subţirel,
Încât toţi au râs de el.

"Vedeţi voi, copiii  mei,
Este bine şi să iei.
Însă trebuie să daţi
Mult mai mult decât luaţi.
Îi dau lui, ca să priceapă
Cu ce trebuie să-nceapă:
Cu prietenie multă,
Egoismul nu ajută !

Să sperăm c-o să termine
Şi o să se schimbe-n bine.
Ştiti ce-i bine şi ce-i rău,
Că drumu-n viaţă este greu
Şi nu poţi să-l străbaţi decât
Cu milă şi iubire-n gând.

Stau cu voi de multă vreme,
Am muncit, v-am dat şi teme,
Dar curând o să se schimbe:
Cine vrea să se perinde
Pe la mine, prin chilie
Îl aştept. Poate să vie.

Însă, hai, acuma gata !
Auziţi cum bate toaca !
Trebuie să fiu la slujbă. "
Şi, grăbindu-se s-ajungă,
Sprijinindu-se-n toiag
Le mai zise cu mult drag :
"Rămas bun, copiii mei !"
Şi se-ndepărtă de ei.

Puştiul mic, cârlionţat,
A ramas foarte mirat:
Primul om care  nu-l ceartă!
Asta îl uimi îndată.

Şi de-atuncea, vreo trei zile,
Se gândi el c-ar fi bine
Să meargă să-şi ceară scuze
La bătrân. Şi-atunci se duse.

Şi, găsind chilia mică,
Îl cuprinse-aşa o frică :
Dacă moşu' o să-l certe
Şi-altădată n-o să-l ierte
Că-i obraznic, că se bate,
Că e rău cu toţi şi toate ?

Însă, chiar de-o fi să fie
Acum orişicine ştie
Ce pedepse merită.
Bătu-n uşa şi intră.

"Săru'-mâna, tată popă!
Am venit să spun o vorbă:
Vreau şi eu să-mi cer iertare
Şi să pun o întrebare:
Eu sunt rău şi nu-nvăţ bine,
Cum de m-aţi iertat pe mine?"

"Fiule, de ai răbdare
Îţi răspund la întrebare
Tot ce a spus Domnul Iisus
Când L-au închis şi L-au supus
La mari batjocuri şi durere
Cei speriaţi de-a Sa putere.

El vindeca bolnavi, ologi
Şi orbi. Ba învia şi morţi.
Însă minunea cea mai mare
Se-ntâmpla în fiecare,
În suflet, în adâncul lui
Pătruns de harul Domnului.
Văzând cât poate să-i iubească
Toţi încetau să mai greşească.
Se botezau şi fiecare,
Rugându-se, cerea iertare.

Invidioşi, cei mari L-au pus
În temniţă, apoi L-au dus
Regelui din acea vreme
Crezând că poate Se va teme.
Însă Iisus, milos şi blând,
La toţi le spuse rând pe rând:

"Sunt Poarta către nemurire
La care-ajungeţi prin iubire.

Sunt Pâinea Vieţii simple, care
Dă sufletului de mâncare.

Sunt Calea grea, pe care-i, iată,
Dragostea pură şi curată. 

Sunt Adevarul căutat
De omul simplu, de-nvăţat. 

Sunt Viaţa care e în toate
Şi mântuieşte de păcate. 

Retras departe, fără lume,
Eu am postit în rugăciune
Şi, chiar de ştiu că o să mor,
Sunt jertfa ta şi-a tuturor.

Sunt Fiul Tatalui ceresc
Şi vreau ca toţi ce Mă iubesc
Aşa cum i-am iubit şi Eu
Să Mă urmeze tot mereu.
Fugind de orişice păcat
Să poarte grija celuilalt!"

Dar, oameni răi, fără credinţă
L-au răstignit, în umilinţă
Şi L-au ucis pe Crucea Sfântă
Înmormântându-L sub o stâncă.

Au  pus de strajă, la intrare,
Soldaţi voinici şi-o piatra mare
Dar n-au putut ei să păzească
Puterea cea dumnezeiască.

În toiul zilei, Domnul Sfânt
Învie tainic din mormânt
Şi Se arată tuturor
Spunându-le că, dacă mor,
Toţi oamenii vor învia
De vor iubi şi vor spera.

Fiul meu, vezi tu acum
Ce înseamnă să fii bun? 

Dacă El pe toţi îi iartă,
Nu îi bate, nu îi ceartă,
Tot aşa şi noi să fim:
Să iertăm, să ne iubim."

Şi de-atuncea, zile multe
Sta copilul să-l asculte
Apoi el, la rândul său,
Punea întrebări mereu :

"Dumnezeu poate de toate ?
Dacă-i sus, de ce nu cade ?
Şi de ce nimeni nu-L vede ?
Omul rău de ce nu crede ?"

Şi, la orice întrebare,
Moşu'-i arăta răbdare,
Să înveţe cât mai multe,
Să mai crească, să asculte !

După doar un an de zile
Puştiul se schimbă în bine:
Era cel mai bun la carte,
De prieteni avea parte
Şi ştia să fie darnic,
Era bun, milos şi harnic.

Însă, într-o primăvară,
Moşul nu ieşi afară.
Toţi copiii-l aşteptară
Până mai târziu, spre seară.
Şi aflar-a doua zi:
Moşul cel bătrân muri.

La-nceput, nu au crezut
Şi l-au aşteptat pe drum,
Crezând că îl vor zări,
Însă moşul lor muri.

Baieţii îi săpară-o groapă
În drum spre şcoală, lângă toacă,
Iar la mormant i-au aşezat
Crucea de lemn, ce i-a lucrat
Chiar prichindelul ciufulit,
Copilul ce se furişa grăbit
În crâng şi culegea în zori,
Câte un bucheţel de flori.

Avea el grijă ca oricând
Să fie-o floare pe mormânt.
Păstra în suflet, încă viu,
Pe cel ce îi spusese "fiu".

Anii s-au scurs, cel mic crescu,
Plecară toţi, dar el trecu
Alături, chiar în mânăstire
S-aducă Domnului cinstire.

Era de-acum falnic bărbat
Cu părul tot cârlionţat,
Cu buni şi răi prietenos
Cum învăţase de la moş.

Şi a rămas la margine de sat,
Să aibă grijă de orfelinat.